Decembrie aduce în inimile noastre emoții și marchează momente magice alături de cei dragi. Am copilărit la Brăila, într-un cartier de blocuri și case. Cred că aveam 10 ani atunci când primăria a decis să planteze, pe Bulevardul principal din zonă, copaci și brazi. În același an, la început de decembrie, copacii și brazii au fost ornați cu becuri colorate. Exista chiar și un joc de lumini al beculețelor, astfel brazii se aprindeau pe rând creând un efect vizual ce mă-ncânta. Era o mare bucurie pentru mine să stau pe marginea trotuarului și să privesc spectacolul. În timp devenise chiar o tradiție să-mi petrec seara urmărind de la geamul camerei…
Pierdut Cuvinte.. încă le caut!
Am uitat cuvintele, am uitat vorbele și încă nu știu unde le-am lăsat! Sunt zile în care trăiesc impulsul de a mă exprima, de a transmite, de a comunica și totuși eu nu o fac. Văd oameni care reușesc să expună sau să arate din interiorul lor. Erau vremuri când spuneam și eu, zilnic, tot. Povesteam tot. Sentimente, emoții, întâmplări. Împărtășeam cu lumea largă cele mai frumoase sau penibile momente. Îmi exprimam părerea, îmi argumentam alegerile. Câteodată dezbăteam subiecte de interes încercând să formez opinii pe situațiile actuale ale momentului. Sau pur și simplu așa mă integram eu în societate, prin vorbe. Ce-i drept îmi place să pălăvrăgesc, mult și…
Iubirea, sentiment abstract
Iubesc arta cred că mereu am iubit-o, însă n-am avut curaj să o spun cum trebuie! Iubesc oamenii dar cred că nu m-am apropiat prea tare de ei, o frică a dezamăgirii! Iubesc muzica pentru că îmi crează o stare, o lume proprie și îmi dăruiește entuziasm și bucurie! Iubesc cărțile pentru că sunt magice, pentru că mă învață mereu altceva și pentru că îmi arată lumea prin ochii celorlalți! Iubesc natura pentru că îmi oferă libertate, prospețime, lumină și întuneric! Iubesc zâmbetele pentru că atrag mereu alte zâmbete! TU ai încercat? #daruiesciubire #primesciubire #multumesc #teiubesc
31 – Gânduri – play
Îmi amintesc de mine în urmă cu vreo 10 ani, pe când încă îmi juleam coatele pe băncile facultății și mă luptam să-mi dezvolt cariera profesională la cel mai cool job din lume (așa credeam eu la momentul acela, defapt încă cred asta 😊)). Eram visătoare și încercam să-mi proiectez un viitor pe termen lung cât se poate de perfect. Tot cam pe atunci dădeam viață primelor articole de blog și tot cam atunci credeam că voi scrie toată viața pentru cele mai renumite ziare locale. Credeam în iubire la prima vedere și credeam că oamenii sunt sinceri și binevoitori. E drept atunci chiar simțeam că trăiesc cele mai minunate…
Monolog cu un astru…
În liniștea serii mă regăsesc și-mi ordonez gândurile despre tine. Mă întreb cum oare timpul trece atât de repede, iar noi am devenit străini unul față de celălalt. Oare când ne-am întâlnit ultima oară și care au fost ultimele cuvinte? De trei seri îmi tot apari în vise și ești tot nehotărât să-ți deschizi inima și să-ți găsești pacea. Privirea ta goală mă înspăimântă în fiecare clipă și nu reușesc să înțeleg de ce mă cauți. Ce-a rămas nespus și ce ne leagă atât de puternic? Aș vrea probabil o lămurire, simt nevoia de a te deschide și de a-mi comunia, așa cum obișnuiai odată. Tristețea din ochii tăi negrii…
Chipurile, în borcan!
George se întorcea de la un proces când s-a împiedicat de o bordură și s-a trezit amețit înăuntru. Era singur și nu înțelegea cum a ajuns acolo. A încercat să se ridice, însă capul îi atârna greu. S-a uitat de jur împrejurul său încercând să descopere unde se află. Când a mai prins ceva putere a vrut să părăsească locul si să se îndrepte către casă, însă pereții înalți de sticlă îl impiedicau să iasă de acolo. A ajuns să se resemneze încercând să escaladeze zile la rând pereții, dar fără rezultat, devenind astfel primul locuitor al borcanului. Într-o seară, la scurt timp după ce adormise, l-a trezit un zgomot…
Incursiune în garderoba mamei
Ritualul de seară începea mereu cu selecția celor mai frumoși pantofi ai mamei, încălțarea lor și tropăitul de-a lungul holului. Poc-poc țoc-poc, până la epuizare. Urma apoi povestea de seară și somnul alături de zânele noptii. Fascinată încă din copilărie de garderoba mamei, mereu găseam motiv suficient de credibil pentru a deschide ușile dulapului cu pantofi, ori a celui cu haine. Mă bucurau nespus lucrurile elegante și bine păstrate cu miros de naftalină ale celei mai vestite manechine a casei, mama. E firesc, cred, pentru orice copilă din lume să încerce măcar o dată pantofii mamei, să scoată din dulap rochiile strălucitoare și lungi până în pământ sau să-și întindă…
Răsărit în inima deșertului
”Mă ținea strâns în brațe și părea pierdut în gândurile lui atunci când m-a întrebat: – De ce iubești soarele? I-am răspuns: – Pentru că acest astru strălucitor îmi dăruiește chef de viață!„ Zilele însorite sunt pentru mine bulgări de energie! În astfel de zile reușesc să lucrez cu entuziasm, să duc la capăt mai multe acțiuni și să mă trezesc foarte devreme dimineața. În zilele cu soare mă relaxez, dar mă și concentrez foarte bine pe task-urile zilnice. Îndrăgostită de soare, evident și mare amatoare de răsărituri speciale. Unul dintre cele mai impresionante treziri ale soarelui la care am fost martoră a avut loc în deșert. Mă aflam în…
Fire de viață
Ne știm de peste 30 de ani. La început aproape că nu eram vizibil, iar ea, deși părea a fi foarte îndrăgită, ei o tachinau spunându-i ” Gorbi”, se pare că asemănarea ei cu celebrul Gorbaciov îi inspira să facă o astfel de legătură. Primeam laude și eu încă de atunci, căci străluceam și eram fin ca puful puiului de găină. Cu timpul am început să prind putere și să mă remarc, simțeam că rădăcinile mi se dezvoltă treptat, iar nuanțele aurii ca spicul de grâu se transformau ușor în culori umbrite. Am crescut în lungime păstrându-mi ani la rând strălucirea. Puteam deja să iau formă și să mă așez…
Întâlnirea
Mă aflam într-o clădire părăsită. Eram singură. Nu-mi aminteam cum am ajuns acolo și nici de ce. M-am învârtit prin casă, căutam ceva, dar nu înțelegeam ce anume. Clădirea era întunecată, pereții umezi și goi. Am găsit o scară largă, în spirală și am urcat pe ea. La etajul superior m-a întâmpinat un hol lung la capătul căruia se vedea o ușă, de altfel singura din toată casa. M-am apropiat de ea. Era înaltă și solidă, de culoare gri. Am pus mâna pe clanța foarte rece și am apăsat pe ea. Ușa s-a deschis. Am trecut pragul, iar în fața mea se derula un peisaj de neimaginat. Era ca și…
