Chipurile, în borcan!

George se întorcea de la un proces când s-a împiedicat de o bordură și s-a trezit amețit înăuntru. Era singur și nu înțelegea cum a ajuns acolo. A încercat să se ridice, însă capul îi atârna greu. S-a uitat de jur împrejurul său încercând să descopere unde se află. Când a mai prins ceva putere a vrut să părăsească locul si să se îndrepte către casă, însă pereții înalți de sticlă îl impiedicau să iasă de acolo. A ajuns să se resemneze încercând să escaladeze zile la rând pereții, dar fără rezultat, devenind astfel primul locuitor al borcanului.

Într-o seară, la scurt timp după ce adormise, l-a trezit un zgomot puternic. A deschis ochii și lângă el se afla altcineva. S-a ridicat și s-a apropiat de noul sosit. L-a atins și a încercat să-l trezească. Marian, buimăcit de cursul evenimentelor care l-au trimis în borcan, a exclamat: „Am ajuns unde trebuie!” Deși emana o oarecare fericire, căci zilele de singurătate luau final, George simțea o tristețe adâncă pentru Marian. I-a zâmbit, l-a îmbrățișat, apoi i-a aratat împrejurările.

Era în parc cu rolele, se lupta pentru locul 1 și cea de-a 10 medalie de aur la campionatul de role.   Prietenii îl aplaudau, iar Victor era în cea mai bună formă. La linia de sosire îl așteptau George și Marian.

Când au coborât din tren, se aflau deja în borcan. Dl. Marin plecase în concediu la mare împreună cu cei trei nepoți cărora le promisese o vară de neuitat pe faleza Mării Negre. În schimb, trenul avusese alt traseu pentru ei.

”Alergam după o mingie pentru a o înnapoia copiilor din grădină” a spus ea, imediat după aterizare. Ilinca mereu se trezea dimineața pentru a uda florile, iar astăzi bucuria copilăriei o împinsese spre jocul cu mingia. A căzut în gol, peste mulțimea care se afla deja acolo.

Era după-amiaza, iar Maria se îndrepta spre casa de la birou. Auzise de departe un claxon, o bufnitură, apoi liniște. Când a deschis ochii era înconjurată de fel și fel de fețe care se uitau cu mirare la ea. George i-a zâmbit și i-a urat bun venit în borcan.

Tudor adormise în cort la 1300 de metrii înălțime pe vârful muntelui unde roua îi mângâia fața. Avea să afle mai târziu că picăturile de  rouă erau, de fapt, lacrimile Mariei, care înțelesese că nu mai este cale de întoarcere și că va trebui să se adapteze la noua sa viață din borcan.

Rând pe rând, ajungeau din ce în ce mai multe chipuri în borcan, fiecare cu trăirile lui, emoțiile și întâmplările proprii. Au ajuns și Gelu, și Miruna, și Luca, dar încă și mai mulți, făcând ca acum să fie peste 100 de chipuri care adună într-un un singur loc fericire, iubire, tristețe, resemnare, obișnuință, luptă, amărăciune, voință, ambiție, optimism, pesimism, curaj.